Image via Wikipedia

Nu stiu altii cum sunt,

dar eu si cu T am avut zilele trecute un furor zapezis, daca pot sa-i spun asa. Acolo unde am gasit un camp larg, si-nzapezit de puful rece alb, de heroina aia de apa, dupa ce ne-am asigurat ca nu suntem vazuti de nimeni, acolo ne-am afundat, pana la genunchi, o fericire puternica de te ia pe sus cu capul, si-am facut cercuri prin zapada. Omul si cercul, insa ne completam cand voiam sa largim circumferintza cercului si sa dam iluzia de complicatiune, sau de crater. Nu se afla niciun obstacol in calea noastra, nici macar vreo uscatura firava de arbore, din cei pe care ii intalnesti pe marginea cate unui astfel de camp, doar o intindere orbitoare, care ne facea sa-nchidem ochii, lacrimand si intorcand privirile in intunericul dinlauntru. Credeam ca suntem exploratorii gheturilor-de-maine, lasand efemere urme ale trecerii noastre, ale aventurii si eforturilor noastre fizice si psihice.

Zapada se lasa greierita si ridata, in-cercuita, apasata, si transfigurata; sunt sigur ca ii facea placere; prin ea, insistand cu lopatatul, ajungeam pana la tzarana, insa frumusetea, adaosul de valoare ii reveneau zapezii, peste care pluteam, si-n care ne afundam ca taranii la muncilecampului. Spiritul e intotdeauna primit ca o binecuvantare.

Deunazi, am aflat,

cu placuta uimire (ca doar spiritele inrudite se intalnesc in cele din urma, intr-o forma sau alta, chiar daca una dintre parti nu stie sau nu vede pe cealalta) ca o artista americanca, la fel de incantata de virginitatea zapezii, si-a luat ajutoare si s-a dus in campul care se oferea ochilor, mainilor si travaliului artistic, intr-o netulburata zapezime, care parca atat astepta, sa vina Arta si s-o “desigileze”. Artista se numeste Sonia Hinrichsen, e din Colorado. Ea a reusit sa faca o retea complexa de spirale uriase, cate o spirala in jurul fiecarui copac.  Pt ca nu vazusem, pana acum, nicio “lucrare pe zapada”, in afara sculpturilor in gheatza, sau a celor de la malul marii, in nisipuri, m-am si mirat ca ne-a dat prin minte sa mozolim neaua din “parcare”. Doar ca noi nu ne-am pus pe iutub, ca ne manca gaia…

Astfel: Sonia americanca a facut fidelutze si spaghete pe zapada..gospodinele ar trebui sa-si inchipuie ; si zapada era de mancare, dar una de alt gen–una rece si orbitoare…

Zile in care cauti poezie. Louise Gluck

de la Smith College. Din volumul “The Wild Iris”, 1992

“Penelope’s Song“:

….

“Little soul, little perpetually undressed one,

do now as I bid you, climb

the shelf-like branches of the spruce tree;

wait at the top, attentive, like

a sentry or look-out. He will be home soon,

It behooves you to be

generous. You have not been completely

perfect either; with your troublesome body

you have things you shouldn’t

disscus in poems. Therefore

call out to him over the open water, over the bright water

with your dark song, with your grasping,

unnatural song-passionate,

like Marie Callas. Who

wouldn’t want you? Whose most demonic appetite

could you possibly fail to answer? Soon

he will return from wherever he goes in the meantime,

suntanned from his time away, waiting

his grilled chicken. Ah, you must greet him,

you must shake the boughs of the tree

to get his attention,

but carefully, carefully, lest

his beautiful face be marred

by too many falling needles.”

….

“Tot ce se face,

tot ce se gandeste, tot restul lucrurilor la care te gandesti si pe care le pui la cale constituie un mijloc pt a te gandi la ei. Chiar si razboaiele se duc pt a putea sa te gandesti iar, pt a reinnoi aceasta idee fixa la barbatii nostri si la femeile noastre, la cei care au fost deja ai nostri sau ar putea sa fie, la cei pe care-i cunoastem si la cei pe care nu-i vom cunoaste in veci, la cei care au fost tineri si la cei care vor fi tineri, la cei care s-au aflat in paturile noastre si la cei care nu vor ajunge niciodata acolo.

-E o placuta exagerare.” ( Javier Marias, Romanul Oxfordului)

…

Am uneori senzatia ca

Nic e in camera cealalta. El nu e, insa unele zgomote imi creeaza senzatia asta, de falsa prezentza a lui, si desi cunosc adevarul, nimic nu intoarce iluzia din drum. Ma las ademenit de sunete familiare, in pusee stranii de sincronicitati, dar il port si pe dinauntru pe fiul nostru. Creierul poarta semne ale trecutului pe care, la un moment dat, le strecoara in urechea prezentului, fara sa caute in mod expres o realcatuire nostalgica, nici pe departe. Cine stie daca- in clipa asta- Nic nu se gandeste la noi, nu se loveste de mostenirea lasata de noi in el, nu se misca imaginar prin acelasi spatiu?

Bettine:

” Ah, strazile erau toate ale mele! Straluceau atat de curate in soarele de dimineatza…Si casele, casele de granit, rosii, cu ferestre lucind ca oglinzile si cu grilajele lor verzi!..Imi lipsesc toate acestea! Mi-e dor de frumoasa strada a Domului, care se intindea in fatza mea, rasfatata inca de visele tihnite de dimineatza, iar pe ea ne plimbam doar eu si porumbeii, erau atat de obisnuiti cu mine, incat nu zburau cand treceam pe langa ei. Si apoi acolo imi placeau nenumarate alte lucruri, faceam o multime de nazdravanii si astfel toata ziua eram fericita. Plecam, de pilda, sa fur rosu pentru desenele mele.”

Cei care au bucurii matinale, o mistica a rasaritului, a imersiei primare in primele culori si fragezimi ale zilei. Acestia sunt cei mai luminosi, mai capabili de fericire. Esenta superioara a vietii o gasim in acest auriu (care desemneaza elementul luminii), in aceasta invapaiere, in promisiuni.

Cand vad cate carti,

pe care nu le deschidem decat arareori, si putini dintre noi, am senzatia ca ar fi o “afacere de suflet”, dar profitabila in timp, si nu doar la nivel individual, pt tine, sa le scuturi; hainele vechi si antichitatile, de felul vazelor, farfuriilor, statuetelor samd sunt scoase la lumina, prin targuri devenite traditie -si-obiceiuri, de ce nu si ce-au gandit si trait oameni, care s-au invrednicit sa scrie despre viata lor launtrica, lasand marturiile acestea, odata cu posibilul lor statut de nemuritori, unei posteritati capricioase? Hai sa fim noi instrumentele posteritatii, si sa le repunem in circuitul sufletesc al oamenilor. Daca nu in scoli, sau in agora, atunci mai simplu, si mai la indemana, in casele noastre, in cercurile noastre de cunostinte, si de amici. In intimitatea noastra, vrednica de viitor. Un soi de preparative de insamantare, de fertilizare interioara cu germeni de soi.

E fascinant gandul ca iarna asta a adus multa zapada si, in acelasi timp, a avut dimineti limpezi, cu soare de vara. Nu stiu cand a mai fost iarna atat de stralucitoare.

Aveam o mica datorie. Ce bine m-am simtit cand am scapat de ea. Mica mica, de numai cateva ore, dar tot apasa. Libertatea e cea mai buna anatomie.

Eram in bucatarie,

usa deschisa data la perete,…  iar scena asta se repeta, se tot repeta iar si iar, de la capat, identica siesi, ca-n “Ziua cartitei”. Eram cand imbracat, cand in pielea goala. Dincolo de usa de la intrare, care-i la un brat- doua distanta de cadrul usii de la bucatarie, se afla cineva, care astepta, cu o rabdare inimaginabila; iar scena asta se repeta si cu persoana de dincolo de usa. (Am impresia ca toata noaptea, pana spre dimineata, nici n-am visat altceva; ori se repeta visul acesta nelasand loc altuia nou sa apara, ori visul era obsedant ca idee si ma urmarea intre doua lumi, intre doua niveluri de constiinta) Eu nu deschideam, ea nu intra. Eu inauntru, ea afara. Era liniste,parea ca nu se intampla nimic-nimic, iar pe mine, visatorul, nu ma preocupa daca se va intampla ceva mai tarziu, pe mai departe. Se vede treaba ca visam, fara sa fiu constient, fara luciditatea  mea obisnuita. Cand am simtit ca usa se misca, atunci am avut o prima reactie, stiind ca sunt gol, si ca nu astept pe nimeni. Prea tarziu: era pe hol, dreapta, cufundata in ea insasi, goala ca la botez. M-am uitat la ea, realizand ca e prezenta in casa mea, si ca era efectiv nu inchipuire.

-Ma, ai curaj, nu gluma! ii spun Andei, care vrea sa lucreze cu anxiosi, cu depresivi, cu daramati, tot restul vietii ei. A facut doua facultati diferite, a facut si televiziune, nebunia altora o atrage insa ca un magnet, si-a descoperit, in sfarsit, adevarata vocatie. Vrea sa faca bine altora: si o cred, nu e impostura, asta e convingerea ei, are multa insufletire (nu degeaba e zodie de foc), si daca ma gandesc bine la trecutul ei, are si experienta necesara, aceea a destramarii sufletesti, care duce omul spre zonele crepusculare ale constiintei. Ea arata ok, e frumoasa, e buna. S-a maritat, s-a ingrasat putin, a calatorit. A gasit un echilibru in viazta ei. Ma alinta: spune-mi ceva de viatza ta, spune-mi…ti pup. ( Nu e o formula frumoasa? Spune-mi ceva de viatza ta. Cu “de”, nu despre. Spune-mi, si viatza, si a ta. Viatza, tu, a ta ) Ne vedem rar, dar tinem legatura, chiar si cand suntem la mii de km distanta: cand eu aici, ea in state, cand eu in state si ea aici.

Stie ca eu

resping -de multa vreme- ispititoarele lovituri de coada ale acestui crocodil infect, numit depresie; cu mine nu poate face terapie. Daca ratatii si nebunii ei blanzi o vor tine ocupata multa vreme, cu mainile legate, cu sufletul si cu mintea  intr-un singur registru, de la mine ii va veni dezlegarea, una amicala: eu rad, povestesc, vin cu o mie una de idei, de perspective neincercate. (Sigur, cel mai greu lucru e sa evit sa spun tot ce cred si ce anticipez, pt ca, nu-i asa? un prieten dintr-asta devine greu de iubit, insuportabil si chiar de temut) Atata lucru am invatat si eu: un chip frumos, un cuvant de imbarbatare, (-o urnire catre viatza-), un sentiment delicat de afectiune. Atat.

Vine martie? Asa de iute? Dupa lumina vie de afara, dupa cat e soarele de nerabdator, e clarissim. Au aparut si: martisoarele, felicitarile cu liliac si invitatiile la teatru. Preturile la bilete se injumatatesc, ( una piesa in regia lui Afrim), felicitarile sunt destul de dragute, ( mi-am aruncat ieri ochii pe cateva, intr-un magazin, si am avut o senzatie de placere, de insufletire), iar martisoarele de anul acesta sunt bratari subtiri, de catifea rosie (nu puteam sa nu fiu de acord ca bine au facut, eu fiind un admirator fanatic al catifelei).

Cum lucrurile merg in tandem, una calda-una rece, una romantica-una crapnica (adica grabnic+crapa) ma uit si-nspre lumea afacerilor, care te fascineaza cateodata cu cate presupune. Petrom: profit record, realizat anul trecut, si cu perspectiva exploatarii majore a gazului din Marea Neagra, cautat cu exxonii americii (o singura zi de cercetari submarine, cu ultimul racnet in materie tehnologica, ii costa un milion de euro). Vestea e buna rau, pt ca e posibil ( si mai mult decat posibilul) sa ne acoperim nevoile cu aceste gaze, productie proprie, la preturi de patru ori mai mici decat importurile, si-asa nesigure; insa e nevoie de strategii si de cap, numai  astfel romanii vor putea beneficia de resursele lor, la ei acasa, fara sa se mai indatoreze din prostie/lacomie, fara sa mai sufere.

din serialul “Nevasta perfecta”,

exact nevasta nu ne intereseaza. Mult, cu mult mai interesante sunt celelalte personaje, cum ar fi : Cary, asistentul -tanar si istet- al procurorului, sau Kalinda, exotica si bisexuala impenetrabila, care lucreaza pe post de investigator la firma de avocatura Lockhart-Gardner, sau avocata Nyholm, care se misca fulgerator dintr-o tabara in alta, dupa “profituri”… E o lume de jucatori versati, pasionati, care traiesc din specularea problemelor, a situatiilor, psihologiilor si chichitelor avocatesti…

Music on: 1. AURA DIONE-”Geronimo”

Aceasta- tot mai nesuferita- legatura cu animala noastra.

Tsuki a devenit infiorator de magnetica (sau magnetizata? ) Se lipeste de mine, fie ca vreau, fie ca nu vreau, dar mai ales cand nu vreau. E normal? Parca prea de tot, si dzeu mi-e martor, nu o incurajez, nu pun prea des mana pe ea s-o dragalesc, ba o mai si cert. Asteapta sa ne suim seara in pat, moment pe care il observa cu rabdare, si se infiltreaza in caldura noastra, sub plapuma. Du-te de aici, suier la ea, excedat de obiceiul asta urat de a se culcusi, neinvitata, noapte dupa noapte, langa mine. Da urechile pe spate, se jigareste, se face mica. Ai impresia c-o maltratezi, te simti vun ticalos. Cateodata las dragalasenia deoparte, o apuc de ceafa, o iau intr-o mana si-o zburatacesc. Ti-ai gasit: raia asta mica vine inapoi, ca teleghidata. E o lege a atractiilor corporale si terestricesti, care te poate scoate din minti, dada, dada. Acum doua seri, am respins-o foarte hotarat. Valea. Zattt. A zburat cat colo, ca o ghiulea. Atat mi-a fost: de unde era f  linistita si cuminte, fetita tatii, din acel nefast moment a lovit-o strechea, s-a facut vrajitoare. S-a urcat vrajitoarea – in goana, credeai c-o alearga inundatiile- pe toate rafturile, pe toate dulapurile, le-a deschis usile, zdranga-balanga, a zgamait cartile,  harsst harsst, a dat jos vaze, uite-asa, iti place? a aruncat cat colo poze si, in general, n-a lasat nimic in viata. Pana n-am luat-o intre noi, afurisita nu s-a linistit: era surescitata, era razbunatoare. Azi-noapte, ce crezi? S-a inghemuit intre Tess si perete, naiba stie cum a incaput; apoi a trecut dincoace, spre mine, calcandu-ne peste plapuma, ca si cand eram de vata, si nu-i simteam greutatea corpului. Baga botul intre mine si pilota, cersind -cu insistenta- sa-i fac loc. Nup. Fugi la locul tau. N-ai ce cauta aici, matza neascultatoare. Dar la reactie decisa, vine o contra-reactie pe masura. Ea nu mai parlamenteaza, daca vede ca n-am de gand sa-i fac pe plac, nu mai sta, nenicule, la discutii: se-mpunge berbeceste cu capul, si-si face loc acolo unde doreste sa doarma. E apriga, scarbosenka, are la dispozitie trei alte paturi minunate, dar nu, ea il prefera pe asta, gata incalzit si dulce. Ma trezii asadar, cu ea, ca si pana acum, chircita in indoitura bratului, covrig moale si blanos, de mi-era mai mare mila sa n-o frang, sa n-o strivesc. Asa am dormit noi SI AZI-NOAPTE, la o falsa partuza cu pisica. De dimineata, don’soara nu mai mieuna. A ajuns la o alta performanta, aceea de a scoate sunete noi, un soi de scancitura, de ti se scoala parul in cap. Tess, pragmatica: trebuie s-o maritam.

500 de cuvinte pt Tsuki

E abia cinci, si eu simt o oboseala nefireasca, apasandu-ma si turtindu-ma ca forta gravitationala. Ma uit in urma, si vad motive serioase de zdruncinare, si niciunul nu m-a doborat; de ce m-ar dobori asta? Nu e starea mea obisnuita, asta e sigur; daca nici eu n-am antrenamentul unei dispozitii egale, indiferent ce s-ar intampla, chiar si un dezastru, apoi cine? Sunt convins ca simt in locul altcuiva, cata vreme un spirit strain afla ecou puternic in mine, si “obtine acordul spiritului meu”, -cum spunea Bettine, (o alta berbeaca, o nemtoaica la distanta de cateva secole de noi, spirit puternic si inflacarat, in care am gasit, inca de anii trecuti, un minunat alter-ego…

Sa ne re-culegem.

Printre altele, am facut si piata. Am luat tot ce-mi trebuia. Pana si sosete, pt ca nu stiu de ce perechea mea preferata (!) s-a rupt, cand am zeci de perechi de s. in sertare, si toate vor muri sigur de batranete. Pe aceasta, Favorita, am inlocuit-o, iar pe celelalte le las, ca pe femeile neinteresante ale haremului, sa lancezeasca. Am inceput sa calc mai apasat sau uzez lucrurile mai abitir? Toba: scumpa anul asta. Iaurturi, branzeturi. Copane afumate de pui (de pofta). Icre. Cacao. Ciuperci de sera. Salata orientala. Din cate imi amintesc, vizualizandu-le palid si rapid, pe ele si bonul fiscal si lista  (de cumparaturi) din capul meu.

Trotuare care erau mici

iar acum, datorita zapezilor, s-au marit de cate cinci ori suprafata initiala. In zonele unde n-a calcat picior de om, nici de caine, zapada nestingherita seamana cu un postament lung, cu o estrada pt concerte in aer liber. Ai crede ca saluri uriase de casmir alb au fost intinse peste estradele familiare, acum nevazute, si netezite de maini grijulii. Intr-alte locuri, omatul are …din loc in loc, pe zeci de metri, si randuri-randuri,… niste creste inghetzate, amintind ciuful de cocos al adolescentilor, sau zimtii ferastraielor. Sunt strazi unde o iei de-a dreptul prin balti mari si adanci; ma uitam cat de afectate vor fi ghetele de piele, din picioarele mele. Putin, la bot. Se salveaza bine, deci. Cand voiam sa evitam traversarea unor paraiase stradale, care se unduiau -alb-murdare- de-a lungul unei strazi intregi, ne cataram in sir indian pe damburile de zapada care flancau drumul. In orice caz, o aventura care mi-a placut. Se muta “muntele” in oras, sub forme inedit-citadine.

in piata mare: morcovi, ridichi de luna, salate verzi mititele, albitura, ceapa mov, bulgaroaice infofolite si iutzi de mana de gura, multe tarabe cu farfurii pictate, portocale de un oranj strasnic, pere degerate (singurele fructe care se innegreau de frig), cartofi rosii la un leu cincizeci (pret de trei ori mai mare decat la p.), cineva care striga dupa tine Domnu” Domnu”, iar sub picioare, pavele umede, de gresie, amintind gratare, portocalii si ele ca niste faguri de miere. De aici mergi la magazinul cu mancare de pisici. In vitrina unui alt magazin cu crochete, o pisica doarme incolacita, la vedere.

Partea asta de oras e destul de urata, insa nu iei in seama.

Probleme cu placa de sunet.

Sa citesc, diseara inainte de culcare, macar zece dintre scrisorile fratilor Brentano; dragostea lor mi se pare “exemplara”, ba chiar ma uimeste. Eu si Chris ne scriem semeseuri, din cand in cand. Iar cu Mina: la telefon. Noi cei de acum suntem obisnuiti numai cu dragostea dintre doi indivizi necunoscuti, mai mult erotica, supusa eroziunii, deviatilor, tragediilor, nu si cu cea dintre rude; in niciun caz, o dragoste de o asemenea anvergura spirituala.

Jules, mucalit:” Feminism. Da, cred ca buna cuviinta cere ca, inainte de a-i face unei femei un copil, s-o intrebi daca vrea”.

La suprafatza unei ape urca lemnele usoare, tantzarii, partea aeriana a unor plante, mai mult sau mai putin comestibile; de ce-ar fi altfel in viatza publica a oamenilor? Un hipopotam trece din cand in cand, tulburand linistea aparenta a locului; crocodilul pandeste, ascuns in malul de pe fundul apei. Pasarile (nu vi se par straine, extraterestre?) vin, salta pestele din zbor si pleaca, nu raman.

Epiderma vinetie a cepei; o fi catolica?

Pe afis, piese care nu ma incita destul. Nicio surpriza, mereu acelasi Goldoni, care te amuza, dar prea il stii pe de rost. Deunazi, am gasit cateva povestiri la Jhumpa L. care deveneau, aproape fara voia mea, la lectura, mici scenete dramatice. Unde ne sunt cautatorii de texte pt scena? La fel ca in pictura, unde lucrul cu materialul nou -si colajele- sunt singura forma de “descoperire”, de inspiratie, de suflu creator.

Vecina si-a scos la usa vreo cinci-sase pungi mari de gunoi, pline ochi. Stau acolo de cateva zile. Nici nu stiam daca mai locuiesc aici: nu i-am auzit. Locuiesc, e clar, dupa cat consuma.

Tsuki se ia la intrecere cu picioarele mele; mereu inaintea mea. Stie c-am fost la cumparaturi si ca aduc “chestiile alea de mancare pt toti, inclusiv pt ea.” Trebuie s-o potolesc: mai are din crochetele uiscas de pui. De maine, vine curcanul. Abia de maine.

In jachete negre, de blana (cred ca sunt in trend), coafate si cu cizme elegante trase pana la genunchi, femeile din municipiu dau strazii un aspect de frumusete prea sofisticata.  Fetze machiate “impecabil” Cele tinere au un par foarte subtire, lung, vopsit, poarta pantaloni negri sau bej, cu talie cazuta si cu buzunare aplicate, voluminoase,  parca ar fi intelese toate intre ele (semnul ca urmeaza moda?): o armata neagra, cu ciuf blond. Sunt un amestec de ingrijit, uniformizat, si murdar , ieftin sau neglijent. Cateva fete -din cele care vand in magazine- trec pe strada cu cate o trebusoara, imbracate in bermude albe, mulate, pe sub sort si tricou la fel de orbitor de albe si elastizate, prin care li se vad toate cele, inclusiv fesele, nu poarta chiloti. Ba da, cate un string. Ne prefacem ca nu vedem, le lasam pe doamne sa para curioase de suratele lor.

O zi insorita, care te indemna : sa mergi, sa rezolvi, sa fii eficient, sa fii “acolo”

logout, logout, cand un impuls de moment –pfii, soarta–ma face sa clichez la(..) .si sa ma astern lecturii. Deja obisnuit cu scrisul intortocheat al autorului, citesc rapid fiecare paragraf, luand aminte la cuvintele-cheie, pe la inceput si pe la sfarsitul poliloghiei. Am invatat sa am rabdare si eficientza, in acelasi timp; invatam de oriunde se poate, niciodata sa nu spui n-am ce invata de aici.

Gratie unora si altora,

capatam noi, cititorii, unele deprinderi, folositoare in mod surprinzator , si-o ascutime noua de minte. Presupun ca lui X ii va fi greu, daca nu imposibil, sa iasa din aceasta privire-in-oglinda, aceasta auto-mediocrizare ( pt ca nu sentimentul vorbeste, ci numai X despre X, la infinit) si falsa crizare (strigi si dai cu pumnul in oglinda ? gesturi histrionice, teatrale. Streangul cuvintelor de bunavoie la gat. Pana si copiii stau de vorba si se lamuresc, in caz de diferend si impartire de stari, de lucruri). Presupun si ca “infioratoarea luciditate”, de care se disociaza strategic -…cand nu da bine la profilul suavitatii si inaltei fantazari-…, pe care o disimuleaza relativ binisor, ii va crea probleme. Fiindca o are, dar intr-o forma distorsionata, nesanatoasa, care nu face bine. Excesul de negativitate distruge tot ce atinge. Presupun si ca ar fi putut sa procedeze simplu si corect; dar de ce asa, cand se poate complicat? emitand acest ametitor (pt sine, noi suntem imuni) zgomot alb, sunetul monocord, irespirabil si de fond..

Inainte, lasam de la mine.

Mi-era usor. Gandeam ca ii datorez cate ceva, nu putin, nu puteam sa neg asta. Nici prin minte nu mi-a trecut ca ar fi mistificare, din partea niciuneia dintre parti.  Cateodata, aveam unele “banuieli”, insa nu le lasam sa creasca. (E mai greu sa fii intelept dupa ce te intoxici de neincredere). Stiam despre ce este vorba pana la urma, -si eram profund recunoscator. A fost o intalnire providentiala, altfel nu s-ar fi intamplat in veci de veci. Ii vedeam scaderile, cum sa nu le vad? dar cum nu ma focalizez pe ele, mergeam inainte. Era un sentiment placut, insufletitor. Asta conta. Fiecare daruieste, fara sa contabilizeze,.. pt ca nu face negotz de marfuri tangibile si perisabile, ..dar fiind constient ca daruieste, nu c-ar face pe bufonul. Multumim deci intamplarii care, vorba poetului, “ne-a inmiresmat soarta”

Lehamitea nu e

un cuvant care sa intre usor in vocabularul meu, nici in repertoriul meu sufletesc; nici manipularea, nici fantezia desfranata, nici altele de parca acum aud prima data; cum se poate ca ieri sa fi fost Dzeu, iar astazi Satana? Atunci ar fi cazul ca, Sataniel asta al nostru, sa-si inceteze procesele de seductie mizzzerabila, si sa se fereasca de a mai citi monoloagele acelea…sa-si caute alta “distractie”…

” Ar trebui sa ma iubesti astfel incat tot ceea ce intreprind cu sange rece si calm- adica tot ceea ce intreprind de fapt–sa nu-ti provoace niciun fel de griji. Priveste-ma in ochi, copila mea, nepretuita, buna mea copila, si sa nu te deranjeze ceea ce se petrece cu mine; aceasta nu ne priveste catusi de putin pe noi doi, existentza, gandirea noastra comuna nu trebuie sa o confundam cu lumea, caci altfel vom da nastere la suferintze. Asa cum tu presimti tot felul de rauri, tot asa eu presimt binele sau, mai degraba, intamplari pasnice, cuminti (..)–Clemens Brentano

Oamenii erau altfel atunci? Faptul ca-si scriau, sis-te-ma-tic, neintrerupt, sfidand orice distantza si insusi timpul, faptul ca aveau “o gandire comuna”, faptul ca se iubeau si-si purtau de grija, facea astfel ca viata sufleteasca (si mintea) sa fie intens oxigenata deci posibila, cursiva, coerenta, puternica? Fortza interioara era cu ei, era reala? Inertzia de acum nu era posibila in atari conditii? Ce e, draga sufletule, prezentul? Omul “recent”? O pierdere? Vanzare pe nimicuri? sfertodoxie? La ce bun ca ajungi pe luna, sau ca gasesti, de pilda, solutia pt un asfalt de durata, daca pt toate aceste aventuri marete, care sunt intai de toate ale spiritului, nu ai (si) un om intreg?

Intru la A Suciu. Titlu cuminte, la obiect: Despre poezie, poeti si alte chestii. Curios, cum sunt dimineata, cand sper ca lumea a rodit peste noapte frumos. Citesc. Un paragraf, doua, trei. La un moment dat, incep sa simt o crampa cerebrala. Ma blochez. Nu mai pot inainta. Mana violenteaza mouse-ul si trag pagina in jos, cu un ultim strigat de ajutor: aer, aer. Nu cred in mrejele banalitatii.

Rammstein-”Schtiel”

Exista un cantec, –dau peste el pe un blog, ales la nimereala-..in care se spune: “dragostea este ca si o raie”. Ma deranjeaza. Seamana cu expunerea in piatza publica a unui furunculos: ti se face greatza. Nu de bietul om. Ci de cei care il arunca in vazul lumii. Ce idee murdara. Ce truc si trivializarea. La periferie, poate ca asa se zice si se gandeste, dar unde e “periferia”, unde o gasim instalata?

Kirk Douglas,

intr-un film american mai vechi, cu propovaduitori carismatici, de mare succes, pt care credinta nu e un camuflaj (n-ar putea face altceva, se ascunde, e comod) si nicio sursa de venituri, ci un modus vivendi, orisicat de extravagant in ochii multora: ” Pana cand savantii nu-mi explica miracolul pepenilor, nimeni n-are dreptul sa se indoiasca de puterea Celui de Sus!”

Pai nu putem explica nimic. Absolut nimic. Avem impresia ca putem: uite dictionare, uite savanti guralivi, uite laboratoare, teste, ipoteze, uite artisti, uite fotografii. Vezi cat de insistenti suntem in a descrie o realitate care, esential, ne scapa. Suntem prosti, si totusi iubiti, de acolo, de sus. Ni se spune: traiti cu sufletul, voi fi mereu cu voi! Iar noi facem eforturi tot mai organizate, pt a nu mai intelege de aproape, dinlauntru, nici un milimetru de realitate. 

O viatza,..o viatza ne-ar trebui numai pt “minunea pepenilor” Si exista atat de multe minuni, ca nu le poti numara si socoti, asa cum nu poti imagina frontierele universului, sau o fiintza concreta a Timpului…

Am cumparat o cutie de praline belgiene, in care bomboanele sunt mari, rotunde si cu garguie. Sunt niste bomboane “frumoase”; niste b. care iti ofera exact ceea ce iti arata. Sunt cinstite.

Cum se topeste zapada, iubito. In bucuria tzaranii. Ca un suras in bucuria lucrurilor. Jules R scria: ” Un diamant pe care cucoanele bogate nu-l pot pastra la ureche este picatura de apa.” Ba da, ba da. Imi imaginez unde si cum…

Cand o voce incepe sa aiba “sunet”, vocea aceea nu mai e vocea pt suflet.

Culcandu-ne,

ne-am spus: precis esti obosit/a dupa o asemenea lunga zi. Intaream oboseala din noi, o faceam sa aiba densitate, sa ne doara, sa ne transforme in pietre somnoroase. Dar ce poti sa faci daca, intr-adevar, esti frant dupa “o zi plina”? Plina, in sensul ca-ti faci datoria, ca esti la cheremul lumii? Cand vine seara, zoresti sa dormi, sa nu mai stii de tine. Totusi, avea o privire care spunea: imi pare rau, cu un ultim efort al ultimelor sufluri interioare. Un licar scurt, sfasietor. Probabil ca si eu aveam aceeasi privire. Cat ne costa si viatza asta! Inainte de a muri definitiv, suntem omorati zilnic. Mi-era mila de noi, mila de miliardele de necunoscuti, mila ca suntem pre-digerati, calanzi…

o dimineatza, cu toate calitatile revenirii la viata: a durat o ora. A fi viu e un act clandestin pe Terra.

Suntem deja pe la mijlocul saptamanii, mai e putin si se duce si luna februarie. A avea notiunea timpului, in aceasta masura, este un viciu; ar trebui taxat draconic.

Un copac, numai radiografie de copac, pt ca nu mai are frunze, nici freamat, e golas, amortit, fara “musculatura”, fara tumultul interior de seva,.. si de lucratura in cardasie cu mineralele din cer, si cu focul din tzarana: asta face iarna dintr-o creatura. Ieri,  am avut vedenii -clare si fugitive- cu liliacul mov din oras, izbucnind prin toate curtile, urcand pana la ultimul etaj, ridicat pe parghii aeriene de parfum. Si nu era o amintire, era o presimtire de ce va fi, de ce nu exista inca. 

“il admir cu tot ce am al meu”. N-am prea inteles formula. Admiratiile, mai ales in direct, in fatza celui admirat seamana cu niste dezgoliri impudice. Nu le poti face fara sa te balbai. Fara sa ratezi exprimarea “ca la carte”. Emotia te scuteste de secaciunea perfectiunii. Cei care admira retrospectiv fac literatura. Nu admira la cald: ei toarna admiratia in forme recisoare, pietroase. Expurgarea nelinistii vitale. .

Iar am activat “maturatoarea de vise”. Am devenit rau. Ma dispensez.

E batran senil si agresiv. Totul e suprimat in viatza lui, totul cu exceptia mancatului. Ii dai sa manance, ii duci lingura cu mancare la gura, ii strecori bucatica de para decojita intre buzele moi, care o apuca fara ezitare si fara greseala, esti rabdator si dragastos. Dupa o vreme, un gand vine sa te bulverseze: de ce (mai) mananca? Mintea se ilumineaza: nu mancam ca sa fim “vii”. O facem pt ca moartea ni se indeasa in gura. Pastram reflexul conditionat al omorului pana in ultima clipa. Hrana vietii adevarate, ea, este altundeva. 

Sarme de tungsten in sufletul unui luptator. Candva, vom fi asemeni obiectelor pe care le facem.

Ziua in care nu faci nimic nu e o zi pierduta. Se spun prostii si rahaturi despre “a nu fi facut nimic-nimic”, doar ca sa te simti prost ca te refuzi Angrenajului idiotizant. Ai respirat oxigenul planetei, ai transmis tot soiul de semnale chimice si electrice, ai faurit ganduri si intentii, te-ai minunat de ceva, te-ai apropiat de stele, ai pus ordine in structurile tale celulare, ca si in cele cosmice. Ai fost magnific, la scara universului.

Cine e Becali asta? Unul dintre multii becali de pe tv? Ignor personajul, insa l-am vazut la stiri: a tipat la judecatoare, s-a pierdut cu firea. De data aceasta, nu mi s-a parut o magarie: avem nevoie ca, din cand in cand, sa ne iesim din fire, sa ne suparam. Cum adica: structurile birocratice nu pot fi scuturate nitel? Sa nu facem din noi niste cetateni-coraliferi, niste mutaciuni.

DD, comic rau de tot,

vorbind aseara despre unul sau doua personaje tinere din politica: ” are o culoare a ochilor, extrem de potrivita pentru serviciile secrete.” Cred ca de mult nu m-am mai distrat asa de fain, urmarindu-l cu interesul celui care nu l-a descoperit pana acum, nu asa de amuzant, si ascultand aceste mostre de inteligentza “adversa”, de criticism televizat. Ar putea scrie pamflet: ar fi mai suculent decat era Paunescu. Sau decat Vadim. Oricum, are ochii caprui: nu-l suspectam.

DYA-”Don’t know” ( Seamana grozav , la cantatura, cu Jesse J!)

Verdeam= vedeam in verde; creionul este ca sa-ti iasa ideile din cap, rama la peste, momeala; un chibrit este un foc ascuns.

Tanara actrita era multa. Voinica peste poate, cu umeri de inotator. Picioare ca odgoanele marine. Daca avea ceva feminin si atragator, acela era capul. Parul negru si lung, pe spate. Ochi albastri. Expresii tulburatoare. Si dulce (idealismul da dulceatza firii). Era foarte expresiva de la gat in sus. Restul corpului parea sa sustina acea frumusete incapatanata, greoaie, din care se strecura un licar ireal, de bunatate naiva.

Pe NB l-a dat gata cartea vietii lui Stephen King- “Misterul regelui”; aproape ca m-a convins : citeste-o. Sa vezi ce saracie , cum a trait in rulota, la a cata carte a putut omul asta sa-si cumpere o masa ca lumea, s-o puna la geam si sa scrie mai departe.

mi-am adus aminte, era un tip de temut dupa cat putusem sa vad in privirea-i inflacarata in cursul acelei high table. Dayanand avea pesemne mai multa vointa si putere pt a obtine ceea ce urmareste,…. ochii lui n-aveau val, proveneau de la Miaza-zi, ca si ai mei, metecul indian nu avea astampar ca Toby Rylands, care fusese poate sud-african, ca si Clare Bayes, care-si petrecuse copilaria in tari indepartate si meridionale, si poate ca raposatul G., care traise in Tunisia si Algeria, in Italia si Egipt, si de asemenea in India (..)-Marias

fac o reteta tunisiana de desert, cu pasta de curmale, -ma rog, o adaptare, chestia asta ar fi unica, si numai a lor-si frigarui cu kiwi, ananas, portocale (plus capsune de la conserva)

De maine, gata cu rasfatul,

ar fi cazul sa experimentez si eu hranirea cu prana, prin actiune si vorbire justa, meditatie si “iubire pura”, adica sa traiesc, exclusiv, cu vibratie cristica. Daca n-as fi obligat de imprejurari sa fiu activ, in lumea care inca mai mananca, folosindu-si gura si stomacul, as adopta, indata si fara ezitari, acest fel pur de hranire, oricat de straniu si de dificil ar parea. Pt ca exista precedentul, exista mii de oameni care  “practica” aceasta hranire “extrema”, cu aer si apa si energie a mediului. M-as considera privilegiat sa pot “manca” arome de trandafiri si de sfintenie, si sa ma eliberez de damfurile sociale puturoase, care ma “ineaca” (a se citi: ma plictisesc, nu ca nu ar fi hranitoare in felul lor).

tango cu doi japonezi..dadada

Ascult cum se topeste zapada. La stiri: cate un batran, sau un copil de scoala primara, care moare, pt ca, aventurandu-se pe strada, pe sub stresini, a fost lovit de tzurturi, sau de zapada care a cazut de pe case. Pe locul doi: tratatul fiscal european. Bun pt tarile din zona euro, dar sufocant si nerealist pt o tzara emergenta ca romania. Pe locul trei; vine fe-me-i-ul in vizita de curtoazie la noul guvern. Monti, in Italia: nu venim cu masuri noi de austeritate, avem programul din decembrie, in care am prevazut “marje de prudentza”. Grecii primesc ajutor: s-a hotarat az-noapte, dupa o con-sfatuire tip “maraton ” (asta pt ca m. e un cuvant grecesc)

Increderea noastra in autoritati? Poftim sondaj: cea mai mare, in pompieri. Cea mai mica: in partide. Era la mintea cocosului. Romanii au un mare drag de cei care ii salveaza punctual. 

In aceeasi ordine de idei,

dupa cum spunea regizorul german Andreas D.. care, timp de un an, s-a tinut coada dupa un tanar politician din Potsdam, pt a cunoaste omul din spatele politicianului, a avut parte de o mare surpriza: politicienii, unii sau macar asta pe care l-a monitorizat si filmat el, vor sa-si faca treaba. Muncesc 14 ore pe zi, sunt pregatiti sa faca fatza, sa ajute, stau de vorba cu oamenii, afla care sunt problemele reale din landul lor, au standarde etice ridicate. Cei care l-au dezamagit au fost cetatenii. Aproape peste tot, ei cer cate ceva. Nu vor sa vina la dezbaterile politice, nici sa se implice; dar cer cer cer de la altii. Totul se rezuma la interesul propriu. Asa a aflat omul nostru ca nu numai politicienii sunt “rai” si de proasta calitate, ci si cetatenii lasa mult de dorit. 

de ce iau americanii Percocet? Si cum ii ajuta medicamentele, sa fie asa cum le cere un sistem absurd, cum e cel al televiziunii, sa fie “mereu plini de energie si sa transmita bucurie si voie-buna”?

Jojo, maturizata, acum “doamna” ca infatisare nu numai ca stare civila, marturiseste, cu emotie si timida, ca scrie poezie. Cere indulgentza, stie ca mai trebuie sa slefuiasca pe ici pe colo, insa nu a avut ragazul necesar. De micile corecturi se ocupa tatal ei, care ii incurajeaza inclinatiile artistice de felul acesteia. Deci, blonda si draguta Jojo ( o actrita f talentata, de altminteri) citeste la TVR 2, grabita dar cu dictie, dintr-un poem intitulat “Repetitie”, care nu e rau. Retin aceste incalzitoare banalitati: afara-s multe vieti ce nu se pierd in arta; nemuritor devine cel ce vesnic viseaza; Doamne, iti multumesc ca m-ai facut actor! In fond, conteaza temperatura la care traiesti -efectiv- cliseele…

Mi-apare anuntz:

“UPC iti multumeste oferindu-ti pachetul I Love you: 59 lei, TVA inclus.” Cat de fericit sunt. Cat de fericit ma face upisiul. Imi multumeste. Ma iubeste, o spune pe sleau, direct, deschis, ce mai. Imi ofera ceva. Imi ofera un pachet. (Un pachet poate contine orice, e surpriza, mare surpriza, iti stimuleaza imaginatia, pofta, nebunia) Imi include teveaul, sa nu-mi bat eu capul. Ma zapaceste, de-a dreptul.La sfarsit, imi cere banii. Dar pana in punctul platii si ras-platii, face Totul pentru fericirea mea.

pe manager.ro: Cum te spioneaza companiile si magazinele. Daca ai sau folosesti asa ceva (o sa dau mai jos lista lucrusoarelor infidele, sa fii sigur ca multe informatii personale, importante pt tine au ajuns la “ei”). Prin urmare: carduri de fidelizare; tranzactia cu cardul de credit-de debit in sine; aplicatiile mobile de fidelizare; facebook; cookies; codurile de bare ale cupoanelor digitale; conturile de pe site-urile matrimoniale; permisul de conducere (prezentat la Walmart); miscarile tale fizice din interiorul magazinelor; conturile de muzica online; contoarele de ultima generatie. Poate stiai, poate ignorai. Se stie tot ce e nevoie despre “obiceiurile tale de consumator”, ce si cat, de unde, cu ce bani, cu ce pofta, cu ce ip.

” ..a bate campii

e tipic gandirii care scorneste rime si sovaie si puncteaza arbitrar, trebuie sa incetez sa ma mai gandesc si in schimb sa vorbesc ca sa-mi odihnesc gandirea care unifica asociaza si stabileste prea multe legaturi..”-(Marias Javier, Romanul Oxfordului). Noi recomandam linistea interioara, tacerea, muntele, marea, padurea, apele, natura in general. E si mai odihnitor.

piersica in vis:

pofta sexuala. Placeri personale. Piersica poate reprezenta persoana iubita. ” Piersicele au un gust dulce,  sunt zemoase si hidratante”. Dieta ideala pt sezonul estival. Expresie: “Si c-un obraz, ca piersica aleasa“. Istorioara “cu talc” (..) -Dar tie, fiule, tie ti-a placut piersica? -Nici eu nu stiu, tatuca. – Cum, si tu ti-ai vandut-o (sau ai mancat-o)? -Nu, tatuca. Eu m-am dus la prietenul meu de peste drum, care este bolnav si i-am dat-o lui. S-a bucurat mult si mi-a multumit din suflet. Cu lacrimi in ochi, tatal si-a luat fiul pe genunchi si i-a spus:-Nu stiu ce te vei face tu in viata, dar stiu ca vei fi un bun crestin, si asta e tot ce conteaza.//Oare tu ce piersica vei lua?”

Music on:

CHEBA NOURIA: ” Ghoumih Ghoumih”; “Malkoum’ Adiani” ; ” Dima Sabra” si ” Ouin REk Tergoud”

………………………………………………………………………….

Personaje, doi tineri hindusi, Sanjeev si Twinkle

Accesoriul muzical: MAHLER, Simfonia a V-a

” Twinkle isi aprinse o tigara si incepu sa fumeze cu incantare, fluturand-o in jurul capului lui Sanjeev, ca si cum ar fi fost o bagheta de dirijor, in vreme ce Sunetele Simfoniei a Cincea de Mahler se auzeau vuind de la combina muzicala de jos.

“Uite ce e. O sa tolerez, deocamdata, mica ta menajerie biblica din sufragerie. Dar refuz chestia asta pe perete, la noi in casa:, spuse el, batand cu degetul intr-una din lacrimile ca niste alune.

Twinkle il privi lung, dand linistita afara fumul de tigara care ii iesea din nari ca doua suvoaie subtiri si albastre. Rula incet afisul, prinzandu-l cu unul dintre elasticele pe care le purta intotdeauna la incheietura ca sa-si lege la loc parul des si neascultator, care avea, din loc in loc, dungi de henna. “O sa-l pun in biroul meu:, il informa ea. “Asa nu o sa fii nevoit sa-l vezi.”

“Dar cum ramane cu petrecerea de casa noua? O sa vrea sa vada toate camerele. am invitat lume de la serviciu”

Ea isi dadu ochii peste cap. Sanjeev observa ca simfonia, din care acum ascultau a treia miscare, atinsese un crescendo, fiindca pulsa cu zanganitul limbut al talgerelor. ” O sa-l pun pe usa”, se oferi ea. “In felul asta, cand se uita in camera, n-or sa-l vada. Esti multumit?”

Statea privind-o cum iesea din camera, cu afisul si cu tigara; cateva fire de scrum cazusera pe podea in locul in care statuse. Se apleca, le lua cu varful degetelor si le puse in mana facuta caus. A patra miscare, lina, adagietto, incepu.”

…..

(atatea lucruri familiare: obiecte personale, afisul de pe usa, muzica, Mahler, lasa tu, mai las si eu de la mine, casa binecuvantata, gusturi, preferinte, acomodari, compromisuri)